Home » Povești » Povestea fulgusorului de nea

Dacă veți dori,  să utilizați acest articol de pe acest site, nu uitați,  să indicați sursa, adică –  odoras.com .

Într-o iarnă, friguroasă, sus, pe cerul fumuriu zburau nouri mari, mari, pufoși și cenușii.  Erau atît de mulți încît acoperiseră  cerul și nu se mai vedea nici soarele.  Așa cum erau adunți grămadă, nourașii ceea, semănau cu o turmă de oițe cîrlionțate pe care ciobanul a uitat să le tundă.

Astfel, într-o diminieață rece, acolo sus sus, se întîmplă ceva … Pe unul din nori au răsărit mulți mulți fulgușori și erau frumușei frumușei de-ți venea să-i strîngi în brațe.

De dimineață pînă seara fulgușorii ceea se zbînțuiau pe cer, jucîndu-se și fugărindu-se unul pe altul. Pentru ca să crească cît mai mari, mîncau țurțuri, iar mama Nor îi învăța zilnic să zboare. Fulgușorii neîndemnatici, semănau cu niște pui de pasăre care abia învață să dea din aripi. Dar numai prin muncă se poate de învățat orice, așa că, fulgușorii se străduiau din răsputeri.

Așa trecut timpul…

Într-o bună zi, mama Nour îi strînse pe toți fulgușorii în brațele sale mari și le cuvîntă astfel:

– Dragii mamii copilași, voi deja ați crescut, sînteți mari, ați învățat, cu toții, să zburați, cred că sînteți gata să călătoriți spre Pămînt.

– Dar ce să facem pe Pămînt, întrebă cel mai mic fulgușor, care era de fapt și cel mai zbînțuit?

Atunci mama Nor spuse:

– Acolo jos, va așteaptă copii, să se joace cu voi, să se dea cu săniuța , să facă bulgări, omuleți din zăpadă. Veți înveseli o lume întreagă.

– Dar dacă ajungem în cîmpie și acolo nu vor fi copii, ce să facem ? – întrebă fulgușorul cel mic.

– Iarba, florile, copacii, semănăturile nu mai pot îndura frigul de afară, ele au nevoie de plapumă să se încălzească, voi, dragii mei fulgușori să-i înveliții bine, bine, pînă vine primăvara, explică mama Nour.

– Bine, draga noastră mammică, am înțeles, strigara în cor fulgușorii, știm deja cu cine sa fim prieteni, dar de cine să ne temem, cel mai mult, pe Pămînt, întrebară într-un glas mititeii de nea.

– Să vă feriți, dragii mei de soare și de foc. Nici sa nu va apropiati de ei, nici sa nu priviti in directia loc. Caci deti face altfel, pe loc veți pieri. Dar n-aveti grijă, pînă la primăvară soarele eu l-am acoperit   cu hainele mele  groase, așa că de el pînă atunci să nu vă temeți.

Însă de foc, să vă feriți strașnic, că altfel, vai și-amar va fi de sclipirea voastră.

Iar acum fuguța să vă suiți în pletele Vîntului bătrîn, el vă va purta prin lumea întreagă și unde va zbura acolo să rămîneți și să faceți așa cum v-am învățat: să înveliți iarba, copacii, florile, casele și să vă jucați cu copii.

Mama Nor îi sărută pe fiecare, ajutîndu-i să urce pe părul Vîntului.
Odată ce toți fulșorii s-au cocoțat sus, Vîntul s-a repezit, de pe marginea nourului și s-a năpustit spre Pămînt.

A zburat peste vii, livezi, ogoare, munți și rîuri, peste sate și orașe lăsînd să cadă mii și mii de fulgușori de nea, care zburdau vioi prin aer găsindu-și fiecare locul în acesată lume mare.

Numai un ștrengar de fulgușor nu dorea să coboare de peltele sale. Acesta era fulgușorul cel mai mic.

Atunci vîntul îl întreabă:

– Măi poznașule, dar tu de ce nu vrei să cobori, că mă dor deja aripile de atîta zbor, aș vrea să mă odihnesc, că tareee-s bătrîn  ?

– Dar cît de bătrîn ești, Vîntule, se miră fulgușorul ?

-Păi sînt   născut odată cu soarele, cu luna și cu lumea întreagă. Am atîțea ani, că nici nu știu a-i număra!

– Și cîtă vreme ai să mai trăiești Vîntule? –

-Păi, măi puștiule eu sunt nemuritor, căci mă hrănesc cu aer și el imi dă puteri.

-Hm, se gîndi, fulgușorul, dar, nene Vînt, cît trăiește un fulgușor? Sînt și eu nemuritor ?
Vîntul căzu pe gînduri și se întristă.
Nu știa cum  să-i explice că viața unui fulg de zăpadă este scurtă, că va trăi numai pînă la sosirea primăverii, cînd Soarele va răzbate prin hainele groase ale nourilor și va încălzi pămîntul, iar zăpada se va topi. Sau și mai rău, să nu dea mititelu peste vre-un foc, care l-ar topi cît ai clipi din ochi.

I s-a făcut milă vîntului de fulgușor, care se ținea strîns, strîns de pletele sale dalbe și ia zis așa:

-Măi fulgușorule, dacă te dau jos din spatele meu atunci vei trăi pînă la primăvară, însă dacă dorești, hai cu mine, la marginea pămîntului și vei locui cu mine.

Acolo unde este casa mea, la capătul pămîntului,  vei trăi ani mulți căci Soarele vine foarte rar pe la noi, se teme amarnic de geruri, iar  sora sa mai mică, Primăvara  este și mai fricoasă , ea nu vine niciodată pe la casa mea să mă viziteze, așa că vei trăi în liniște și pace.
Eu serile îți voi spune povești, iar tu imi vei fi de ajutor pe lîngă casă.
De mîncare vei avea destul, căci am peșteri întregi pline cu țurțuri de ghiata, așa că nu-ți fă griji.

Numai am o singură condiție, atunci cînd voi merge la lucru, să stai cumințel acasă, să nu-ți treacă cumva prin minte să te urci pe ascuns la mine în plete, căci mare necaz ți se va întîmpla.

Zis și făcut.
Vîntul a luat fulgușorul cu el și l-a dus pe acele tărîmuri reci și veșnic înghețate, unde Primăvara nu vine niciodată, unde jumătate de an domnește noaptea, unde munții, dealurile, rîurile, cîmpiile sînt de gheață. Acolo curcubeul nu apare niciodată. În locul său pe cer apare aurora boreală, care sclipește cu mii de culori frumoase, dar reci și neclintite.

Pentru fulgușorul de zăpadă au început zile pline de bucurie, toată ziua cît  Vîntu era plecat la lucru, fulgușorul făcea treburile casnice pe care i le încredința bătrînul. După acesta se zbenguia prin zăpadă, cotrobăia prin peșteri și speria urșii albi și vulpile de zăpadă. Spulbera bugări de zăpadă în bufnițele ce se ascundeau prin scorburi. Numai ștrengării făcea…
Iar seara, Vîntul obosit de trudă, venea acasă și împreună cu fulgușorul stăteau la taifas, ficare povestea ce a făcut ziulica întreagă.

Toate bune și frumoase, pînă cînd fulgușorului deja nu-i mai plăcea să se joace singurel, nu-i mai plăcea sa alerge după urșii de zăpadă, să cotrobăiască prin peșteri, să se dea cu săniuța. Fulgușorul se posomora pe zi ce trece. Vîntul venea seara acasă și-l întreba :

-Ce ai dragul meu fulgușor ?

-Nimic, bunele Vînt, așa mi-i somn puțin, mințea mititelu de nea.

Așa treceau zilele pînă cînd ștrengarului cel mic i-a venit ideiea să încalce înțelegerea pe care au făcut-o cu Vîntu și și-a pus în plan, ca a doua zi, pe ascuns să se suie în pletele lui dalbe și să zboare cu el la plimbare.

Îi era tare frică, dar, a hotărît să o facă și pe asta.

Cînd Vîntu dormea, fulgușorul, tiptil s-a strecurat în pletele lui albe.  A stat acolo chitic toată noaptea, ca nu cumva să fie prins. A doua zi de dimineață Vîntu se trezi și se porni la lucru.

Zbură peste dealuri, peste mări și țări, pînă ajuse la o pădure și văzu de departe un foc.

-Ce să fie oare, nu cumva cineva vrea să dea foc la pădure ? Mă duc să văd și se porni în direcția de unde ieșea fum .

În acest răstimp, fulgușorul, cu inima cît un purice, aștepta să vadă focul căci ținea minte el spusele mamei sale, să se ferească de foc, dar, curiozitatea l-a făcut să uite de prudență.

Vantul isi facu vint si se repezi naprasnic spre padure, suerind si bubuind:

– Cine indrazneste sa-mi calce hotarele, cine indrazneste sa aprinda foc in padurea mea, fara sa ceara voie.

– Eu sint, baietelul primaverii, am gasit un soricel micut, care a inghetat si vreau sa-l incalzesc putin, aici la foc, caci tremura mititelul de nu-si mai gaseste alinare.

Nu te supara, slavite vint, voi avea grija sa sting focul dupa ce plec, ca nu cumva sa se aprinda padurea.

Atunci vintul ii raspunse:

– Bine, fie cum spui, dar sa pleci neapart, caci inca nu a sosit vreamea ta inca flacaule, pleaca la mama ta Primavara si spune-i ca mai trebuie sa astepte, copacii și pamintul  sint trudiți înca, mai au nevoie sa doarma sub plapuma alba si groasa de zăpada ca sa prinda la puteri. Numai riurile mai murmura incetisor, dar nici ele inca nu vor sa coboare din leagănul lor de gheață, încă se mai odihnesc.

Așa ca pentru Primăvară e încă devreme, natura are nevoie de repaos.
Fulgusorul era numai ochi si urechi, se uita tina la focul roscat in care troneau niste lemne și la soricelul care se intindea a lene linga jăratec. Se gindea, cît de frumos este acel foc și nu intelegea, de ce mama Nor  ii spus-se ca acesta e dusmanul cel mai de groaza.

Privind asa, para focului, il vraji parca, el cobori, incetisor, din pletele vîntului si se apropie de coama de jaratec auriu -rosietic. Făcu un pas, doi trei, se paropie mai mult și vai, o para roscata il musca de minuta.

– Aoleu, striga fulgusorul, in acel moment Vîntul il zări.

Batrinul intelese pe data ce se intimpla, lua iute fulgusorul in brate, il acoperi cu barba sa de focul aprig, desfacu aripila sale fumurii si zbura, într-un suflet la capatul paminutului.

Acolo a luat fulgusorul, ca pe un copilas micut, care plingea ca-l doare minuta, la culcat și ia adus multa multa zăpada ca sa tamaduiasca minuta care era topita de para fierbinte.

A stat multa vreme fulgusorul la pat, iar vîntul, in fiecare zi, ii aducea turturi ca sa manince si zapada pentru a-i face comprese.

Astfel, trecura multe zile, pina cind intr-o dimineata fulgusorul se simți mai bine. Își reveni.

Sari bucuros din pat, si iesi la joaca. Atunci Vintul ii spuse:

-Mai copile de nea, ia vin-o la mine sa stam putin de vorba!

Fulgusorul intra in casa.

Atunci Vîntul il intreba:

– MĂi strengarule, tu de ce nu m-ai ascultat si ai plecat de acasa fără voie?

– Vroiam sa vad tarimuri noi, vroiam sa stiu pe unde zbori, vroiam sa ma plimb putin, spus-se vinovat fulgusorul.

– Dar stii tu oare ca ai incalcat cuvintul ?

– Da, raspunde fulgul.

– Oare tu chiar crezi ca eu te las acasa pentru ca asa mi-i voia ? Eu te las acasa pentru ca sa fii în siguranta, caci aici toti iti sint prieteni, caci aici nu este foc care sa te friga. Aici te pozi juca cit vrei fara ca sa ti se intimple vreo nenorocire. Pe cind eu, muncesc ziua intreaga, zbor prin toata lumea fara a alege unde e foc si unde e apa. Zbor prin locuri unde, tu mititelule, te-ai pierde cu zile. Locuri, unde un fulgusor ca tine, ar muri pe dată…

Ma intelegi tu oare ?

– Iarta-ma, raspunde fulgusorul.

Înteleg ca imi doresti binele si ca prin neascultarea mea am avut de suferit. De azi inainte fara voia ta nu mai plec nicaieri si oriunde nu ma voi duce, mai intii iti voi spune tie, dragul meu bunel.

Vintul zimbi satisfacut si ii mai spuse:

– Bine mai strengarule, cu aceasta ne-am lamurit, dar mai am o intrebare: Ce cautai tu linga focul cela blestemat ? Oare mama Nor nu ti-a spus ca focul e cel mai periculos dusman al fulgusorilor ? Oare nu ti-a zis ea sa aveti grija nici sa nu va uitati spre para lui roscata barem sa te propii de el ?

Atunci fulgusorul raspune:

– Mi-a spus desigur și nu am uitat eu povata ei, doar ca focul era atit de atragator, încît am crezut ca, poate, mama a gresit. Caci fiind atit  de frumos focul, cum poate sa-mi faca rau.

Vintul cazu pe ginduri și ii raspunse pe indelete :

– Dragul meu nepotel, ia aminte, ca lucrurile nu sunt intotdeauna ceea ce par a fi. Focul cu para lui roscata e frumos, dar pe cit e de ademenitor pe atit e si de periculos. Mama ta a avut dreptate, caci ce se vede deasupra este diferit de adevarata fata a lucrurilor.

Fulgusorul protesta :

– Dar soricelul, lui ii era bine linga foc, se intindea si se juca bucuros încît am vrut si eu sa fiu linga jaratec ?

– Ține minte, ceea ce bun pentru unii, nu este potrivit pentru altii.
Pentru soricel, focul era o salvare, iar frigul – peire, căci înghețase mititelul de tot,  a avut noroc de baietelul Primaverii, care a venit pe aceste tarimuri sa vada daca nu trebuie trezita natura.

Pe cind pentru tine, frigul  e salvare, iar focul înseamna moarte, caci linga jaratecul fierbinte te topesti cit ai clipi din ochi.  Sinteti diferiti si traiti in mod diferit. Nu te asemui cu toti pe care ii intilnesti in calea ta.

Cu al tau cap sa gindesti și sa nu te iei dupa minte straina. – Spuse cu intelepciune vîntul.

Din ziua aceea fulgusorul de nea era cel mai cumintel. Oriune pleca, neaparat, spunea Vintului, iar acesta, din cind in cind il lua pe coama sa la plimbare.

Asa au trait ei, multi, multi ani, cred ca si astazi, fulgusorul mititel, ajuta Vintului batrin sa incalte cizmele groase, atunci cind porneste spre meleagurile noastre sa ne aduca zapada.

2 Replies to “Povestea fulgusorului de nea”

  1. Mamica Angelinei says:

    Interesanta poveste, este o abordare pe care n-am intilnit inca in alte povesti si are si momentul educativ.
    Numaidecit am sa-i povestesc fetitei mele.
    Multumesc.

  2. naty says:

    Este o poveste extaordinara….Suuuuperr Bravo!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
*